Author
Ruxandra Serban
Share
Numar total de vizualizari: 178
Numar vizualizari de azi: 1
Author
Ruxandra Serban
Share
Mi-am propus să scriu acest articol nu pentru a „preda” o lecție de istorie a filmului românesc pe blogul personal, ci pentru a arăta faptul că nu este întâmplător nivelul ridicat de pregătire a oamenilor din industria cinematografiei românești. Cinematografia românească de înainte de comunism a avut mulți oameni din industrie de top, iar asta a constituit baza pentru pregătirea următoarelor generații de specialiști în acest domeniu. Nu este de mirare că, în ultimele două decenii, industria cinematografică românească a câștigat recunoaștere internațională și a produs numeroase filme premiate.
Pelicule românești au fost aplaudate la festivaluri de film precum Cannes, Berlinale sau Veneția, iar unele au fost nominalizate și premiate cu Oscar. Toate acestea au reprezentat o rampă de lansare pentru cinematografia românească pe scena internațională. În ultimii ani, producțiile românești au fost tot mai variate – de la drame și povești personale, până la pelicule care tratează teme sociale sau istorice. Ultimii câțiva ani au adus în atenția reflectoarelor și o serie de producții independente și colaborări internaționale, ceea ce diversifică peisajul cinematografic românesc și îl trec la nivelul următor.
Iată mai jos, o scurtă trecere în revistă a parcursului cinematografiei românești, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezent. O parte din datele de mai jos sunt preluate din materiale publicate pe website-ul www.aarc.ro (All about Romanian Cinema).
1896-1911. Este perioada consacrată „introducerii spectacolului cinematografic în România”. Inovaţia este asimilată treptat, marcând câteva subperioade distincte: au loc primele reprezentaţii cinematografice pe teritoriul ţării; cinematograful îmbracă apoi forma unui spectacol ambulant, între anii 1902-1905, fiind sesizate în diferite provincii activitatea aşanumitor demonstratori. Urmează apoi, o perioadă de 3 ani în care o serie de săli de spectacol sunt amenajate pentru proiecţii, pentru ca abia în jurul anului 1909 să se semnaleze construirea primelor săli speciale de cinernatograf.
1911-1918. Cuprinde „începutul producţiei cinematografice autohtone”. Se fac primele încercări în domeniul economiei filmului, se impune figura primului mare şi prodigios animator-finanţator Leon Popescu. Către sfârşitul perioadei, în anii războiului, se semnalează o serie de importante filmări-document întreprinse de operatorii serviciului foto-cinematografic al armatei.
1918-1930. Este perioada producției „filmelor mute româneşti”.
1930-1936. Înglobează „începuturile sonorului”
1936-1948. Este o perioadă marcată de intervenţia statului în productia de film documentar şi artistic. Astfel, între anii 1936-1940 se remarcă explozia documentarului care se explică prin raţiuni propagandistice și înfiintarea primului studio cinematografic de stat (0.N.C.). Momentul 1940-1944 înregistrează încununarea eforturilor depuse în timp de cineaştii românipentru o ecranizare cât mai reuşită a operei lui Caragiale prin cea mai bună productie de film românească din trecut: „O noapte furtunoasă”. Urmează anii 1944-1948, perioadă care presupune înfruntarea între tendinţa filmului agitatoric cu funcţie socială angajată şi ultimele recidive ale comercialismului.
1948 – prezent
La finele anilor patruzeci, a apărut un nou obstacol pentru creatorii români: implicarea politicii în toate artele și obligația de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist. În noiembrie 1948 a fost semnat un decret care anunța naționalizareaindustriei cinematografice din România. În această perioadă se pun bazele industriei de film, prin formarea unor instituții menite să coordoneze, producă sau promoveze filmele românești. În 1950 se înființează Institutul de Artă Cinematografică „I.L.Caragiale”, iar un an mai târziu ia naștere Studioul de Film Documentar Sahia și începe construcția Studiourilor Buftea. Dotările moderne ale Studiourilor Buftea au oferit posibilitatea producției autohtone să intre în competiție cu studiourile europene de talie medie.
Între 1948 și 1953 filmul românesc se inspiră din cel sovietic, iar în lipsa unei școli de film și a unor structuri de producție până la perioada respectivă, filmele de la începutul anilor ’50 au personaje schematice, iar acțiunea filmului devine uneori greu de urmărit. Scenariile sunt adesea rescrise în timpul filmărilor, din considerări ideologice și politice. Din punct de vedere stilistic, filmele suferă lipsuri cauzate de constrângeri tehnice sau economice.
Producțiile realizate înainte de Revoluție s-au remarcat totuși prin viziuni, când în conformitate cu cerințele regimului, când atacuri subtile la adresa situației politice din țară, când evadarea în fantezie și în „arta pentru artă”.
Reperele perioadei 1948-1989:
- La Moara cu Noroc (Victor Iliu, 1957)
- Pădurea Spânzuraților (Liviu Ciulei, 1964)
- Duminică la ora 6 (Lucian Pintilie, 1965)
- Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1969)
- Nunta de piatră (Mircea Veroiu – Dan Pița, 1973)
- Proba de microfon (Mircea Danieliuc, 1979)
- Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981)
- Secvențe (Alexandru Tatos, 1982)
- Glissando (Mircea Daneliuc, 1985)
Din 1990, reacțiile cineaștilor români au fost diferite. Generația care a făcut film în perioada anilor 1960-1980 a propus subiecte dure, fie distopii cu o Românie viitoare fără speranțe, fie prezentarea cu franchețe (uneori, brutalitate) a realităților de dinainte de revoluție sau din anii respectivi, publicul fiind încă avid de a cunoaște adevărul despre regimul comunist. Subiectele privind istoria României ultimilor 50 de ani nu au contenit să fie aduse în prim-plan, până în zilele noastre. Se manifestă un nou val cinematografic în România, unde subiectele cu tentă social-politică alternează cu exerciții de film (comercial sau de artă) în stil occidental sau american, cu problematici specifice lumii contemporane.
Repere după anul 1990:
- Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005)
- A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006)
- 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Cristian Mungiu, 2007)
Unul dintre momentele importante ale cinematografiei de după Revoluție îl reprezintă anul 2010, care a fost anul premierelor românești. Într-o perioadă de criză, 2010 a adus 11 filme autohtone pe marile ecrane, cu bugete semnificative. Nume precum – Cristi Puiu (regizor și actor în co-producția româno-franco-elvețiano-germană „Aurora”), Constantin Popescu („Portretul luptătorului la tinerețe” și „Principii de viață”, Sergiu Nicoalescu („Poker”), Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf („Felicia, înainte de toate”), Titus Muntean (care a lansat o caravană cinematografică din anii ’60 care prezintă filme de propagandă ale unor țărani din Transilvania) sau Silviu Purcărete (care a debutat în 2010 pe marele ecran, cu pelicula “Undeva în Palilul”, al cărui buget a fost de 1,5 milioane de EUR și care a avut premiera mondială la Festivalul de la Veneția – au ținut capul de afiș.