Author

Ruxandra Serban

Share

Numar total de vizualizari: 110

Numar vizualizari de azi: 2

Author

Ruxandra Serban

Share

România are multe locuri frumoase, unele super cunoscute și devenite deja „comerciale”, adevărte atracții turistice, altele aproape necunoscute, sau foarte puțin cunoscute, dar de o frumusețe care îți taie respirația. Unicitatea acestor locuri nu vine doar din pitorescul peisajului ci și din misterul în care acestea sunt învăluite sau legendele transmise din vechile generații și până astăzi.

Biserica din pustietate este un astfel de loc. Situată între  orașul Carei și comuna Petrești, Satu-Mare, la 615 km de București, la 171 km de Cluj și la 278 km de Timișoara, Biserica din pustietate te trimite direct într-o lume fantastică. După cum îi spune și numele, lăcașul de cult se află în pustietățile Satmarului atrage atenția, mai ales din cauza poveștilor și legendelor care se intrețes pe aceste meleaguri. Era considerată o biserică făcătoare de minuni, pentru că, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Iar miracolul era pentru oameni cu atât mai mare cu cât biserica este în mijlocul unui câmp și nu într-un sat locuit.

Aflat la câteva sute de metri de drumul european care duce spre Oradea, lăcașul de cult impresionează prin simplitate. În fața sa se găsesc și acum o cruce și doi butuci de viță de vie.

„Cu mulți ani în urmă, aici era un sat. Localnicii îi spun „Chighie” sau „Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe harta. Se spune că, acum câteva sute de ani, doi localnici s-ar fi dus cu căruțele la târg, în Carei, iar la întoarcere, nu au mai găsit mare lucru. Satul ar fi fost înghițit, cu tot cu oameni și case. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie. Ceea ce e interesant e faptul că zona e una de câmpie, fără dealuri, iar biserica se află pe o limbă de pământ ușor ridicată, față de nivelul solului din jur. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă. Ani la rândul, oamenii au venit să se roage aici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc (probabil, din cauza presiunilor regimului comunist). Din ce am putut să aflăm, acum, o singura persoană s-ar mai ocupa de întreținerea bisericii”, povestesc blogerii de la Calatorinbascheti.ro.

Din punct de vedere istoric, au fost găsite puține date. Oficial, satul a fost pustiit după războiale turco-tătaro-austro-ungare și după revoluția lui Rakoczi. Oamenii s-au mutat în Carei, unde au devenit haiducii orașului, un fel de poliție locală, la începutul secolului al 18-lea. Toamna și primăvara, se pot vedea cel mai bine urmele locuințelor.